De Ce Se Ascund Mereu Dupa Lumini Stralucitoare?

autorul Sunday, July 26, 2009 , ,
"De Ce Se Ascund Mereu, După Lumini Strălucitoare?" suna un vers, acum ceva timp...


"...de ce se mai opresc să-mi (mai) vadă (lumineze) faţa?"


...Da. Am văzut de mult timp cum sunt Ei de fapt, după măştile lor frumoase, printre apropiaţi... Acum tac şi din umbră îi privesc (Şşşşşşşş.............).

Îi văd zi de zi, mereu aproape, mereu departe... Mereu ne întâlnim şi adesea ne privim. "Ne râdem", ne zâmbim, ne spunem doruri, ne-aducem vorbe cu răsunet, ne facem iar să credem, vom trăi, nu fără altul, vom urca, vom bucura, dar apoi nu vom scăpa, de masca ce ne poartă faţa...
Cine îi/ne vor/va întelege?
Dar eu sunt aici să-i scriu, să-i trec mereu în cărţile ăstea. Să le aduc aminte că li se vede machiajul, că lumina nu-i mai favorizează, cum ei cred, că-i privesc acum din umbră...
Le-aş rupe măşţile de pe faţă şi le-aş arăta că văd foarte clar cine sunt ei de fapt; aşa cum sunt ei şi în ochii mei. Le-aş smulge frica ce-i ascunde de noi, le-aş arăta că NU EA rămâne calea dintre noi, că nu ea va trasa mereu o linie...

S-o călcăm, SĂ-I SPUNEM LINIE! Le-aş sufla lumina, să le-o sting, să putem vorbi din nou privind (u-ne)...

Acum tac şi iarăşi tac, în sinea mea. M-asculţi doar tu, cel care citeşti. Îi vezi doar tu, cel care îi priveşti. I-auzi mereu, căci sunt mereu aproape, dar ei şi noi şi toţi, vom fi mereu departe...
Se repetă, de fiecare dată, ştiu.
Mereu o altă cale, mereu o altă vale, mereu un alt urcuş, care-l urcă singur până sus. Va coborî la fel, cu privire spre alt ţel. Vom trăi la fel, eu aici, ei la ei.

Am încercat să-ţi spun ceva. Oare tu iar vei uita? Vei uita că şi eu sunt un om? O voi aminti de fiecare dată:
poate hainele ne-au schimbat, de aceea nu vrem să ne mai murdărim în ele...
dar poate unii dintre noi, încă vrem să le purtăm, de aceea nu ne putem desprinde iar de ele...
Şi m-am mai gândit că îi voi lăsa adesea să mă privească de după luminile lor, căci după întuneric vine iarăşi zi, iar atunci ne vom reîntâlni!

Sfârşitul părţii I.

II.


Edit. poză: "S.A."
Priveşte-i chipul. N-ai să poţi.
E ascunsă după mii şi mii de nopţi,
În care n-a dormit, ci s-a gândit la cei ce sunt,
Iar zile însorite, le-a adus pe-acest pământ.
E un fulg, încă n-a prins,
Culoarea celor pe care i-a atins.
Suntem doar noi, ei şi ea,
Pe calea celor vii; ai ei copii.
Ai noştri sori, le ducem dor.
"Tată, te iubesc, ajută-mă te rog,
Spune-le că sunt aici, m-auzi?",
E ce I-a zis, în fiecare seară.
Ai ei sunt martori, n-a uitat să ceară.
Iat-o azi, un fir de pai, printre paie,
În zorii primăverii, culege spicurile Tale,
Mergând suiş, departe, pe-a ei cale.
Te rog frumos, înaintează,
Ai trecere în faţa mea, la fel ca şi-n a lor.
Trăieşte azi cu noi, ai drumul presărat cu foi,
Ne întâlnim, la-l nost' copac.
Iată-l, a crescut, iar umbra peste noi,
A ajuns, dar n-a trecut,
Am ştiut să te ascult...

Îţi mulţumesc!

Sfârşitul părţii II.


III.

În întuneric privesc, parcă e lumină.
Sunt singur, dar parcă e atât de bine.
Doar eu o viaţă...
Zâmbeşte prietene, căci tu eşti tot ce ai...
Şi poţi să zici că ai.


IV.                      


Nu-i mai caut, să-mi fie aproape,
Căci atunci când stingi pleoape,
Toţi se comportă parc-am fi-un pământ departe.


A.

P.S. Voi mai reveni la acest subiect, deci mai căutaţi printre file, din când în când.