Mereu Un Trecator

Voi fi mereu un trecător...

În ochii lor, ai ei, alor mei. De multe ori ne salvăm din vâltori, dar râul vieţii continuă să curgă în jos la vale... De aceea nu putem rămâne ca o piatră, nemişcată? Probabil...
De prea multe ori mă las dus de valul lor, iar de alte ori de alte valuri. Uneori îmi fac singur val să mai înaintez un pic, să mai sar peste o vâltoare, să ajung în ape line, să plutesc şi eu uşor. Câteodată îi prind din urmă, ne zâmbim şi pentru câteva momente părem "un val"; acelaşi val. Nu durează mult însă şi ne desprindem iarăşi...
Alteori, ele m-ajung din urmă şi îmi spun că însemn ceva pentru ele; valurile "mele". Încetinesc din viteza cu care curg şi oprim la marginea unui lac, din nou, sub vântul lin, sub salcă. Le spun: că şi ele înseamnă ceva pentru mine, acum că privim adâncurile mult mai clar. Timpul nu stă în loc şi iar o luăm din loc. Din nou şi din nou şi din nou şi din nou... Vom petrece mult timp pe râul ăsta, "migrând" pe valuri, dar, pe cea mai lungă distanţă străbătută, singuri. Vom creşte odată cu apele, dar nu vom rămâne în "aceeaşi apă" niciodată. Vom "călca" pe alte ape, să ajungem alte ape şi ne vom scălda mereu în alte ape pentru a găsi şi alte ape. Iată că, cursul nostru e o "natură naturală" şi degeaba am dori, eu, tu, ei, ele, să ne batem cu vâltorile. Ce ne mai rămâne, uneori, e să ne zbatem din ele. Ai zice, totuşi, că apele fac vâltorile şi nu invers, dar nu cumva uiţi pe ce, sau unde curg apele? Că Pământul e stăpânul "marionetelor". Pot apele să salte pământul cât or vrea şi să-şi verse sufletele peste El, dar El tot neclintit va rămâne, chiar şi-atunci, când pe-alocuri, ele, apele, cred c-au afundat porţiuni şi ras piscuri de câmpii...

Mereu un trecător...

N-o spun şi n-am spus toate astea, ca să caut în "poetisme", ilustraţii pentru ele, să le arat ce de fapt şi ele ştiu prea bine, şi cu siguranţă, unele, mai bine decât mine. Nu. O spun c-o oarecare stare de vărsare. Mi-e dor de multe şi de mulţi. Nu pentru că i-am pierdut sau c-ar fi departe, neapărat. Mi-aş dori să stau din nou la umbra unei salcii, să ne ţinem de un mal; acelaşi mal. Mi-aş mai dori să se oprească apele mele dragi într-un loc, să fiu şi eu acolo şi să rămânem...
Dar am aflat şi reconstat: că apele nu pot rămâne în acelaşi loc pentru mult timp, altfel se usucă, evaporă. Ele nu rămân mereu acolo, căci ar pierde multe alte de văzut, simţit şi auzit, şi o ştiu şi ele...

M-am săturat de persoane care-s aproape, şi totusi atât de departe... M-am săturat să mă privească, să-mi zâmbească şi să-mi spună că va fi bine, când nici măcar ei n-o mai cred. Le-am zis de prea multe ori cuvinte sincere, pe care nu le-au crezut, ci la care doar au zâmbit, foarte scurt şi fad, crezând că mă mulţumesc. Dar nu "mulţumesc"-ul lor am cerut, le-am cerut să creadă în ce cred şi eu, alături de ei. Nimic mai mult. E chiar aşa de mult? N-am nevoie de nimeni să-mi zică ce POT (face), sau mai ales, nu. Orice mi-ar spune uneori, uneori tinde să devină un spus sau răspuns dintr-o formă de obligaţie, şi nu ce-i în suflet cu adevărat. Iar dincolo de spuse adevărate, intervine fapta, care rar devine adevărată...

Îi văd mereu tot ocupaţi, aprinşi şi prinşi în universul vieţii lor - poate prea prinşi-, fugind în stânga, dreapta, înainte şi inapoi după mulţi şi multe, căutând neîncetat sclipiri sau "cozi" de stele căzătoare, crezând că-i va înălţa pân' la răsărit, pân' la sfârşit, şi din nou mă amăgesc, cum că ne-am ţinut în braţe şi iarăşi ne-am lăsat...
Aşa cum eu m-am săturat de acestea, tot aşa, unii s-au săturat să le mai împartă măcar. S-au săturat să işi împartă durerea sau problema, nevrând să-şi primească "milă"; ca şi cum, crezând că doar milă vor putea primi... Ba mai mult, din orgoliu sau dezamăgiri, adunate, cred că a primi mila cuiva, chiar şi cea a unui apropiat, ar fi umilitor. Dar au uitat, au uitat că mila înseamnă înţelegere şi compasiune faţă de suferinţa sau de nenorocirea cuiva (sau poate doar gândul de... Aproape), şi nu "poftim şi tu o coajă de pâine", azvârlită. Dar s-au săturat şi de compasiune şi s-au săturat să-şi mai amintească măcar de ea sau să se gândească, că ce seamănă, sau nu, de-a lungul vieţii, se va întoarce plăcut, sau nu, pentru/împotriva ei/lor. S-au săturat...

Iubirea, tind să cred încet, că nici ea nu-i (mai prea) poate înrădăcina pe oameni, încât să se arunce cu totul în apele fiecăruia (celui iubit), deci reciproce. Iar dacă nici ea n-ar mai avea puterea aceasta, atunci cine? ...
Suntem oare toţi prinşi în propriile vâltori, fie că iubim sau nu, încât să nu avem puterea să ne unim cu adevărat cu alte ape şi să devenim UNA, în purul şi sfântul ei sens, care se mai aplică doar în teorie? E chiar aşa greu să-ţi găseşti oamenii "în apele lor" iar ei să te găsească pe tine în ale Voastre? Să fiţi acolo unde vreţi şi unde aveţi nevoie şi să nu vă despartă iar vâltori? Când crezi că-i ai, îi vezi de fapt cum pleacă, se ascund de propriile adâncuri în propriile adâncuri ca atunci când nu ies la soare fierbinte, de frică să nu se "usuce" iarăşi... Când crezi că SUNTEŢI, te retragi chiar tu, căci (ei) nu te prind în "apele tale" (lor).
Nu ştiu cum de mai sunt legat de unii, când trebuia să nu se mai lege...
Iar dacă am amintit şi chestionat nu o singură dată iubirea şi am ajuns la concluzia de mai sus, înseamnă că ea n-a existat în forma ei "adevărată" până acum? Şi nu cer răspuns sau o altă concluzie.

N-am răspunsuri la multe, iar atunci când cred c-am găsit, apar alte întrebări care le ia locul celor de dinainte. De aceea noi vom fi mereu la început, iar tu cu mine, noi vom fi mereu aproape, pe o altă cale...

A.