Vant Tomnatic

Scrisoare pentru tine.

Nu aparţin nimănui...
Sunt un vânt tomnatic.
N-apar des, căci toamna plec, acasă. Mă întorc la tot ce mi-i sfânt, pe-acest pământ, căci văd suflete ce intră în mormânt, şi nu mă lasă...
Numai chipul, dintr-o poză vie, poate sufletul s-aline.

Aştept vântul. Aştept gândul nou. Gândul vechi, va răsări. N-am nevoie de cuvinte. Ştiu că undeva, acolo-n mintea ta, am suflat, cumva, căndva, ceva. Păstrează. Dar nu-mi cere să stau, am o lume să cuprind, vârfuri să ating, răni să le inchid, feţe să ating, ochii să-i aprind...

Nu mai am timp...



Unde greşim?

Unde greşim? Când spunem că iubim, sau când spunem "ne-auzim..."?
Ce se-ascunde dincolo de timp? Dincolo de acest "film"? În faţa culiselor de altă dată... Întrebări, ştiu... Doar întrebări. Doar cărări. N-aş vrea să le găsesc răspuns, pentru c-atunci, "misiunea" aceasta s-ar termina mai repede, sau ar mai termina încă un capitol, apropiindu-mă(ne) de... sfârşit. Dar timpul ne oferă răspunsuri, dureri şi bucurii. Dac-ar sta, ar sta şi toate acestea, în alt loc... Dar el se mişcă, iar oamenii s-apropie de ei (înşişi), între ei, de Ei, sau se îndepărtează...
Poţi să-l primeşti sau să-l îndepărtezi.
Dar ce spui când (mă) iubeşti? Poţi iubi un vânt? Poţi să-i şopteşti în vuiet, gând? Poţi să-l simţi, şi doar atât. Simte ce iţi spun, dar nu lăsa totul în vânt. Trezeşte-mă şi-am să te-ascult, simte-mă, să te aprind. Primeşte aceasta foaie, doar ca scrisoare. Nu o judeca, dar spune-i câ(nd) te doare.
Când apare, cand dispare...
Suflă, şi-o sa zboare şi mai tare, sus, sus, pe-a ei cărări...

Nu-s eu...

Nu-s doar eu. Sunt eu şi o câmpie. Priveşte-o. Câmpia suntem noi.
Pe ea, şti ce-am găsit? Copacii auriţi; cu fericire. Copacii sunt "ele". Mă gândeam: ce briză proaspătă, se simte acum, în pisc de toamnă, când din colţuri, parcă, iasă fum, să te plimbi pe lângă ei, să auzi în dreptul lor, vocea "ei"...
Nu mai zic, decât cum astă-vară, stând sub umbra lor, am regăsit în frunze, dor...

"Ce vrei de la viaţă?"

Daca m-ai intreba ce-aş vrea de la viaţă, ti-aş zice aşa:
Am ales dar n-am cules. Nu mă-ntreba ce-i adevărul, căci adevărul, nu prea cred că l-am găsit. Dacă mi-ai spune să trăiesc, ti-aş spune: mi-ar plăcea să dăruiesc (mai des), să îndrept şi să (mai) greşesc; să simt că-s omenesc.
"- Ce mai vrei?".
Să-ţi zic.
N-aş mai avea nimic. Mi-aş mai dori, doar, să mai trăiesc, un pic...

Sunt acasă, mai inchin înc-un pahar, căci viaţa e un dar!

Am un ocean.

Am un ocean. I-am mai spus-o chiar cuiva... Unii au o baltă, un iaz, un lac, în care se scald, eu am un ocean! El e: sufletele voastre. Sufletul, al fiecăruia din voi, aproape. Picătură lângă picătură. Aşa visez, adesea. Să curg prin toate picăturile acestea, într-o zi, să curgem dintr-un capăt spre altul, nemaiştiind care e "cap", şi ce-i pământ.
Nu sunteţi unul între alţii, ci într-UNUL!

Suflete, un zâmbet,
ai grijă de tine.

Al tău prieten,

A.