Ascultare

Cred în continuare în: "clipele" rare nu mai au nevoie de prezentare; nici eu, nici nimeni; ci se (re)cunosc îndată...
Am (re)început să cred în multe, dar ştiu, sunt clipe scurte... Nu ştiu cât vor ţine, şi cât mai mă vor ţine...
Nu ştiu să aleg, atunci când nu mai vreau să neg. De fapt, nu ştiu nimic, dar tind puţin, câte un pic, să cred şi iar să mă ridic. Sunt multe iar nezise, dar prea bine zise...
De ascultat... să ce? Să-ntorc din cap ca altu-i fapt? Zis, făcut de mulţi prea mulţi? Aş vrea să mă asculţi...
Ţin cont că nu-s doar eu, dar ţine cont că nu eşti doar (şi) tu. Să fie oare mult ce îţi tot cer? Nu.
E doar un semn. M-am săturat să las în şanţuri fiare, sperând să le găsească-n noapte iară', când nici ei, nici ei, n-au chip s-asculte, voci s-aline, cusurul meu oftat, să-ndure.
Am zis că nu mai scriu, şi iarăşi scriu. Am zis că n-o mai fac, dar nu pot azi să tac. Am zis că azi, cât (mai) sunt pe-aici, să fac din patru, plici! De la apus la răsărit, spre marea lor să mă mai strigi, mi-o zici?
Ascult, căci timpul vrea să nu mai fim. Îndemn, căci pe feţe le văd chin. Întorc din cap, că n-au grji să vadă-n faţă. Încerc să le strig: "atenţie-n faţă!". Le strâng din mână căci mă-nvaţă. Le-ascult şi dorul, căci, (tot) sub gri ne-aduce locul. Le trezesc, căci somnu-i lung şi rar mă cheamă. Şi de-o fi să cheme iară, vreau s-audă că nu-s singuri, că sunt rar, dar pentru singurii.

Sunt aici şi fără teamă. Sunt aici, şi fără teamă.

Atât.

Dar, poate, totuşi tac prea mult...